Petrányi Zsolt discurs la expoziția lui Endre Koronczi

Koronczi Endre este aici, la expoziție, manifest de… Voi picta felul. című videójában azt mondja, hogy neki, a művésznek a szél van, a szél alkotásainak központi témája, műveinek generálója és eleme is, ahogy itt az installációkban ezt meg is tapasztalhatjuk. De bármit is mond Endre, hadd tegyük fel a kérdést, mi, nézők, hogy ez végül mit is jelent. Hadd próbáljunk meg a művész bőséges információi mögé nézni, és a magunk kívülálló szemével észrevételeket tenni erről az ügyről.

Am folosit cuvântul „chiar” pentru că, având în vedere expoziția și actiunile recente, desenele și instalațiile lui Endre, îți poți imagina că pentru Endre este mai mult decât un element simbolic, natural, biologic și, astfel, universal, despre care, în opinia lui, trebuie să vorbim. Acest lucru, pentru că nu reușim să conștientizăm suficient de mult existența, efectul și semnificația lui.

Vântul este ca mișcarea aerului ce rezultă din egalizarea diferențelor de presiune atmosferică, un fenomen de zi cu zi care fiecare om obișnuit nu bemărește în mod deosebit și nu îl importă pe când nu bate. Chiar și cei care fac drumeții regulate sau merg cu bicicleta îl consideră mai mult o situație neplăcută, nedorită, care poate face activitățile de relaxare și petrecerea timpului în aer liber incomodă.

Bineînțeles, nu ignorăm și faptul că vântul are și un aspect plăcut, este trivial să aducem aminte de momentele în care afluxul răcoritor sau revigorator a influențat starea noastră de spirit, a atenuat emoțiile, sau a generat și chiar un sentiment de fericire.

Oricum ar fi, Endre are dreptate, vântul ne influențează, poate fi metaforă, de ce nu îl putem face elementul central al artei? Ideea de a face ca soarele la vreme și respirația, sămânța de sare care curge din și spre corp, să devină unicul element este logică și bine fundamentată. Câte și câte poveți de care ne amintim, putem cita ilustrații de cărți pentru copii sau un desen animat în care vântul este un nor cu față umană prietenoasă care suflă eroii în locul potrivit, ajutându-i în același timp să-și încheie călătoria care schimbă lumea. Și de ce nu să facem respirația și vântul, făcând mișcarea aerului exterior și interior un unicul element, unic, universal, mistic, iar de ce nu și să includem și expansiunea universului?

Endre pályájának legeleje, a kilencvenes évek közepe óta jelen van ez a motívum művészetében, ha jól emlékszem, akkor számára a szél, mint nem látható létező jelentett kihívást, amit egy állóképen, egy fotón nem lehet érzékelni, viszont a lefényképezett viszonyokat alapvetően meghatározza. Azóta számtalan művet készített e témában, a lebegő nejlonzacskóktól a monumentálisan, a hajnali hőingadozástól felemelkedő fóliákig, mégis, ez a kiállítás talán az, ahol a nézőnek a téma sokoldalúsága, művészi programot adó volta összeáll és önmagán túlmutatóan értelmezhetővé válik.

Creațiile expuse examinează fiecare aspect. În vizualizarea acestor lucrări observăm o sculptură mobilă ce generează bucăți, controlată de mișcarea aerului, desene și picturi create prin observația vântului, iar de asemenea se pot admira euriile noastre, adunări de euriile altora sau euriile închise într-o sticlă de sticlă Endre. În noul element ce intră în cercul de gândire se găsesc descoperirile curentului aerian al clădirilor, care alătură un aspect istoric neașteptat mișcării aerului. Sistemul de ventilație deschis de A. A. A. Endre reprezintă respirația strămoșilor noștri. Pereții păstrează mentalitatea strămoșilor noștri, respirația lor trecând prin traseele și rețeaua de ventilație a clădirii.

Exhibiția lui Endre Koronczi este o aventură eroică; astăzi e rar ca un artist să creeze o prezentare care să vorbească cu simțurile, un manifest despre creație și să nu se îngrijească dacă lucrările vor avea un destin instituțional sau de colecție. Această fiind un aspect pe care toată lumea îl apreciază la activitatea lui Endre, că nu se ocupă de vânzabilitate, ci doar de aspectele artistice. Instalațiile lui nu doresc să fie realizate din materiale durabile, ci să fie construcții pe care, poate, în următoarea apariție, să rămână animate într-o altă rearanjare.

Vântul pentru Endre este o chestiune, o baltă pe care a rugând-o cu aceasta exprimare, care a primit și o ceremonie de pomenire. Dar este cu adevărat vântul o chestiune? Conduce tot acest lucru undeva? Ce câștigăm dacă recunoaștem în urma lui Endre, că mișcarea aerului nu este doar o forță exteră, ci și un flux intern? Ce se va întâmpla dacă le recunoaștem?

În timpul instalării i-am întrebat pe artist dacă în această prezentare nu există ceva ironic, iar în analiza seriosă a subiectului există ceva trivial? Dacă tema este simultan serioasă și ironic, dacă 100 de auto-supraviețuire pe la zile nu este violent serioasă, atunci tot ce vedem evocă și un context istoric mai larg, iar ca ansamblu de obiecte de artă poate fi rezumat și pe alocurile din istoria artei. Artistemii fluxului anilor șasezeci proclamau unirea vieții și a artei, spunând că semnele și activitățile albaștri ale cotidianului pot fi interpretate și în mod artistic, fapt care presupune doar o dispoziție. Gândirea neoavantgardistă care sfidează granițele alătură poezii, experiența zilnică și arta vizuală, oferind astfel un material viu pentru generațiile următoare. Însă pe scurt, referința nu stă în filmele Tarkovsky sau în vântul care circule în frumosul american, ci în scena cu lumânări din Nostalgi, în munca lui Koronczi, ca și cum ar continua testământul acestor lucrări și o interpretă din nou, lăsând ca gesturile mici să devină opere de artă, pentru că se vede că înseamnă că arta are sens, iar acelei fapturi că poate reprezenta ceva care influențează gândirea noastră, simțurile și relația cu viața. Pentru că nu există îndoială: expozitia lui Endre are un impact elemental: ridică, convins că cu operele se poate călători pe o cale de valuri emoționale, și trasează concluzia că lângă totul există un sens, chiar și pentru vânt și pentru suflare. Astfel, arta devine un tratat.

În cele din urmă, permite-mi să-ți spun o poveste:

Cinke și vântul

Pe ramura unui stejar se odihnea linul. Vântul batea frunza lui. Făcuse.

- „Hă, e frig, nu-i?” – spuse vântul – „neapărau ai apărea și cald!”. – „Am suflat destul de cald vara”, răspunse vântul. „Acum e iarnă, trebuie să sufle frigid.” – „Nu te înculiba” spuse cinegele. Problemele tale sunt că totul pare aîndând la mic, iar apoi îmbătrânești înainte de ziua timpului. Mărești ca o margine a piciorului care locuiește pe vârful muntelui.

- Cum a arătat faptea? – a întrebat vântul și a pus vocea lui la șoaptă.

- Așa a mers, după cum spun. Încă a tremurat mereu, a jerk-shaped, și într-o zi bună a fost devastat de multe îmbolnăviri, a căzut zburător și a îmbătrânit. Acum se crampează pe vârful munților. Nu poate să își înalțe aripile, pentru că și plămădirea lui a cay.

Cânul a spus, a văzut el. Regădea și foarte trist. Tre mai multe ori a strigat cât de păcat: „Păcat, păcat, păcat!”

- Ce proastă prostie – claxă vântul. – Înţelege, că eu nu stau nici pe care unfel de penel pentru a-mi începe zborul! - De altă dată oamenii pot fi şovare din sub toxicitatea răvăjelului. Nu ai auzit cazul văpii? - Nu am auzit. Vorbeşte-mi! – cerea vântul. Şi acum părea complet fără dovezi, ascultând cu atenţie povestea pungilor de pădure. - Aici locuiau în tot temeniul rosegând de rosa-de-pădure. În curând lăsare aşa-numitele fântâni sub temeniul rosegând.

Apoi l-a observat târzii și a spunea că ființa era umerită pe drumul rădăcinilor. Dar din aceeași cauză, a devenit atât de ciudat încât și dorea să locuiască acolo unde se afla tufă de trandafiri. În timp ce se dezbatuse, a încercat să se scape, ci în ciopt și nu prea reușea să se retragă, iar rădăcinile l-au înfășurat în jurul gâtului și a evadat doar cu dificultate.

- Auz povestea de la vârful câmpului. Sigur cum de tristă este? - Pasc, povestea e destul de stupide – spunea vântul. – Nu-mi cade pe picior. Nu locuiesc sub pământ.

- Huh! – a tăiau iros a cinege – și tu sufluști și în fiecare oră. Chiar dacă nu e pe pământ, intri în fiecare ramură. Mi-ar plăcea să aflu ce bucurie găsești în această joc de ascuns infantiles?

Te, care ești atât de puternic încât poți să te ridici de pe cea mai înaltă stâncă, ești ca un uriaș! Totuși, îți petreci plăcerea pe acest iaz jos de brad. Te tem că ai îmbătrânit și că forța ta nu mai îți permite ascensiuni mai înalte.

Node a terminat deja și bucata pentru otrăv.

- Îmi pare rău că am venit cu tine, mic nepăsător. Dar ce mă ascultam la a tale povești plictisitoare și neînsemnate? Trebuie să trec peste Carpați, soarta mea așteaptă la vântul nordic. Am fost și reamăr atât de mult pe tine!

S ezzel süvítve elszáguldott. Nyomában olyan csendesség támadt, hogy még a levegő is megenyhült kicsikét.

Trenţul mic pur și simplu aștepta asta. S-a ruput de pernele sale și‑a scos capul sub aripă. Era pregătit să doarmă, pentru că în acel timp era complet întunecat.

- Fără vânt, cumva, doar îmi îndrum mereu această noapte rece de iarnă – a șoptit vesel.

Bine, astfel suntem și noi cu vântul. Este interesant dacă fuge, dar e mai bine dacă nu. În cuvintele acestea deschid expoziția.

Petrányi Zsolt