Tamási Claudia

Discursul de deschidere al lui Kósa János la expoziția CL a lui Tamási Claudia?.,-! în data de 2001 de august 29.

Per un an şi jumătate, la expoziţia de sfârşit de an a Képzőművészeti Egyetem, am observat prima dată că există o tânără damă care face lucruri interesante în pictură. În lucrările mici de dimensiune medie prezentate atunci, au apărut diferite detalii mărite ale corpului și feţei: de‑o parte un detaliu al ochiului, de‑altă parte un ceru de nas, de‑altă parte o fermă a buzelor. Într‑un tăietor de genul acesta, cum ar fi‑ne putea arăta pe corpul gigantic al unei femei Gulliver, însă din corp ar fi putut fi captate doar mici fragmente cu ochiul nostru. După puţin timp, subiectele s-au restrâns treptat și, în final, atenţia lui Claudia s-a concentrat pe buze, pe propriile buze. Din această serie putem vedea un mic înglob în această încăpere.

Acest lucru este, fără îndoială, simultan o pictură lirică de sine și o generalizare distanțatoare. Pictură de sine, pentru că artista își pictează mereu propriile buze, cu o variație remarcabilă, ca o auto-exprimare lirică. Generală, sumativă și emblematică, pentru că gura, așa cum este, în pictura secundei a XX. este un icon foarte programat, închis și consolidat. Conotațiile sale sunt numeroase și pot fi enumerate pe o listă lungă.

Poate că la suprarealisti apare pentru prima dată în sine fața feminină, așa cum mai târziu pop‑art a perfectat-o: senzualitatea, lipsa de responsabilitate, libertatea ca subiect nedifuzat. Între timp, în paralel, cultura publicitatei în creștere a făcut fața feminină una dintre cele mai importante mijloace vizuale, prezentând-o ca pe o spectaculozitate. Un alt punct de legătură ar putea fi, pe parcursul dinamicii picturii, comparația cu hiperrealismul: în principal, tehnica lui Chuck Close „saută peste”. La Chuck Close, obiectivitatea rece dizolvă suprafața imaginii, reducând aproape la atomii negura feței pictate la aproape fiecare lucrare. Claudia este mai colorată, mai jucăușă, mai lirică – global mai atrăgătoare – deși acest tip de examinare cartografică nu este străin ție. Din jocul senzorial și elegia privirii recoltate se naște ceva, dinspre el, foarte bine definit în zilele noastre, femeie, uscă, dură și emblematică. Pozele sale uneori evocă asocieri de peisaj, alteori avem senzația că ar trebui să intrăm în vreun fel de structură de cristal, alteori ca și cum am merge printr-o lume mică a celulelor. Povestea nu se oprește aici. În fabulă femeia Gulliver schimbă tonul, aparuri și liliputiștii ca figurine de păpuși. Jocurile din Kinder‑ouăle în care asamblarea este plăcerea, nu mai este „bine” să joci cu ele pe termen lung, așa că obiectele de surpriză instantaneu, sau simbolurile, de comportamentul consumator al copilului modern – acestea fac parte din acea colecție de bricollage‑uri care, de exemplu, interesează foarte mult Bandrillard în Sistemul Obiectelor. Claudia aparține acelei generații, a căreia experiența copilăriei sale este conținutul de bază al unui ou de ciocolată, presărat cu tot un mic set de piese de asamblat, care este în esență autentic inserat în lumea picturală.

Povestea continuă aici astăzi. Însă păsările din Kinder-tojás, care ies ca mini‑grupuri assemblevale, stropesc deja de blană un fel de nouă schimbare în arta lui Claudia. Nu săturăm însă.

Unul. Noi, unități de pictori masculini, cităm de multe ori în mod de joc cu cuvintele pețenchealui nostru, Salvador Dali, marele hiperrealist și precursor al picturii Kinder-tojás, atunci când vedem pictură feminină. El și-a exprimat, împărtășind o bună doză de şefălibică, că pentru pictură sunt necesare mingi. Toată respectul noastră pentru una dintre ultimele mari pictori macho, dar se pare că pentru o bună pictură sunt necesare doar câteva zâmbete pufătoase și câteva figurine de plastic. Și atunci, noi, unități de pictori masculini, ne ridicăm cu spatele, înegăm și încet desfășurăm brațele îngreunate. Astfel devin vizibile acele lucruri pe care Dali le consideră necesare pentru pictură.

Felicitări artistei. Voi deschide expoziţia.